Învățături Ortodoxe
Căsătoria creștină reprezintă, în esența ei, întâlnirea a două persoane ce se iubesc; o iubire omenească care poate fi transformată, prin harul Sfântului Duh, într-o legătură veșnică care nu poate fi sfărâmată nici măcar de către moarte. Dar această transformare sacramentală nu suprimă caracterul uman al întregului complex de emoții, acțiuni, bucurii sau vicisitudini legate de căsătorie: cunoașterea, întâlnirile, curtarea, decizia însăși și, în cele din urmă, viața comună, cu dificilele sale responsabilități. învățătura nou-testamentară cu privire la căsătorie se adresează unor ființe umane concrete, care nu doar sunt dăruite lui Hristos, ci care și trăiesc în condițiile acestei lumi. Diversele reguli și măsuri disciplinare, care au fost și încă sunt propuse de către Biserică în privința căsătoriei, există pentru a proteja și a păstra sensul fundamental al căsătoriei în condițiile concrete ale vieții omenești. Aceste reguli nu sunt un scop în sine, căci atunci s-ar substitui iubirii; scopul lor este de a proteja atât realitatea divină cât și cea umană a căsătoriei față de consecințele căderii omului. Libertatea de alegere și decizie este prima condiție a unei adevărate căsătorii creștine, condiție pe care tradiția canonică ortodoxă încearcă să o mențină. Există mai multe canoane împotriva luării femeilor cu forța, canoane care chiar anulează căsătoriile încheiate împotriva dorinței lor (Sfântul Vasile, canoanele 22 și 30). Bărbatul vinovat este excomunicat (Chalcedon, canonul 27). La fel și femeia care consimte (Sfântul Vasile, canonul 38). Mai există și texte care cer scurgerea unei perioade de timp suficient de lungi între logodnă și căsătorie; asimilată cu căsătoria din punct de vedere legal, această perioadă era, evident, una de testare, înainte de a se lua decizia finală (cf. Sinodul al Vl-lea Ecumenic, canonul 98).
În timp ce protejarea alegerii libere în ceea ce privește decizia de căsătorie este, desigur, justificată, alte prescripții ale vechilor canoane și ale împăraților creștini par a fi determinate doar de așteptările sociale, legale sau psihologice ale trecutului. Atunci când, spre exemplu, Codul împăratului Justinian, trecut cu vederea de către Biserică, admite vârstele de 14 și 12 ani, pentru bărbați și respectiv pentru femei, ca limita inferioară a vârstei de la care este admisă căsătoria, trebuie să recunoaștem că societatea modernă este mai aproape de idealul creștin - în ceea ce privește [vârsta] omului - atunci când ridică limita de vârstă, situând-o mai aproape de vârsta adultă! Foarte liberală în această privință, tradiția legală și canonică bizantină pare să fie excesiv de restrictivă atunci când vede impedimente pentru căsătorie în grade relativ îndepărtate de înrudire.
În iudaism, căsătoria între rudenii apropiate, chiar între verii primari, era acceptată și adesea încurajată; dreptul roman interzicea căsătoriile între generații diferite (spre exemplu, între un unchi și nepoata sa), dar permitea căsătoria verilor. Doar creștinismul a început să limiteze foarte strict căsătoriile nu doar între rudeniile de sânge, ci și între cuscri. Astfel, urmând mai multor decrete ale împăraților Teodosie și Justinian, Sinodul al Vl-lea Ecumenic a hotărât „să cadă sub canonul de șapte ani [de oprire de la împărtășire] - de bună seamă după ce s-au despărțit de însoțirea nelegiuită - cel ce s-a împreunat cu vara sa (dintâi)35, spre însoțire de nuntă, sau tatăl și fiul cu mama și cu fiica, sau tatăl și fiul cu două femei surori, sau mama și fiica cu doi frați, sau doi frați cu două surori"36 (canonul 54).
Eventual, acest text extraordinar poate fi explicat prin grija creștină obștească de a păstra relațiile umane așa cum au fost ele odinioară stabilite - prin naștere sau prin căsătorie - pentru a preveni neînțelegerile și tensiunile ce ar fi putut să apară în familie. Această grijă era justificată atunci când familii mari, incluzând mai multe generații, obișnuiau să viețuiască laolaltă. Pe de altă parte, principiul abstract - întotdeauna strict respectat în dreptul roman - referitor la gradele de rudenie, trebuie să fi influențat sinodul. Conform acestui principiu, un cuplu căsătorit este considerat în fața legii ca fiind o singură persoană; astfel, spre exemplu, un bărbat era socotit în gradul întâi de înrudire cu cumnata sa. Dacă soția sa murea, nu îi era permis să o ia în căsătorie pe sora ei, ca urmare a acestui principiu din legea bizantină, care interzicea căsătoriile între aceleiași familii până la al șaptelea grad de înrudire.
Evident, astăzi nu pare nici necesar și nici de dorit aplicarea strictă a acestor canoane care se bazează pe principii sociale și legale din trecut, și care nu corespund vreunei valori teologice sau morale neschimbătoare. Singura considerație pastorală ce trebuie menținută de Biserică trebuie să aibă în vedere riscul genetic al căsătoriilor consangvine.
Chiar mai surprinzătoare sunt cele stipulate de Codul lui Justinian (V, 4), și acesta urmat de Sinodul al Vl-lea, care consideră identice în fața legii înrudirile „duhovnicești" cu cele de sânge: înrudirea „duhovnicească" era considerată calitatea de naș la un botez. Astfel, canonul 53 al Sinodului al Vl-lea Ecumenic interzicea nu numai căsătoriile între nași și finii lor, ci chiar și căsătoria dintre naș și mama pruncului proaspăt botezat (dacă aceasta rămânea văduvă). Se poate ca aceste canoane să fi avut în vedere protejarea responsabilității nașilor, al căror interes trebuia să fie concentrat exclusiv asupra creșterii creștine a finilor și care nu trebuia să fie diminuat de interesul pentru căsătorie.
Dorința de conformitate cu vechile norme legale nu trebuie să umbrească, în ochii noștri, responsabilitatea reală și cutremurătoare a preoților, a educatorilor, a părinților și, în primul rând, a tânărului cuplu, în ceea ce privește căsătoria. Pentru a realiza o căsătorie cu adevărat creștină nu este suficientă împlinirea unor norme legale și canonice. Căsătoria creștină este mai ales o angajare pozitivă a cuplului, nu numai unul față de celălalt, ci, în primul rând, față de Hristos, o angajare realizată în și prin Euharistie. Dacă această angajare nu are loc, îndeplinirea tuturor prevederilor legale privind căsătoria creștină nu vor avea niciun sens.
Dar ce se întâmplă atunci când o astfel de angajare nu este posibilă, sau nu este dorită de către cuplu? Ce se întâmplă atunci când căsătoria este considerată doar un eveniment social, sau un aranjament legal privind dreptul de proprietate, sau pur și simplu o modalitate de a da legitimitate relațiilor sexuale?
Acestea sunt problemele pe care preotul trebuie să le rezolve adesea, atunci când este abordat de cupluri ale căror legături cu Biserica sunt doar tangențiale. Atunci responsabilitatea lui constă în a-i face să înțeleagă sensul căsătoriei creștine; și, de fiecare dată, trebuie să aibă în vedere dacă nu este de preferat amânarea planurilor de căsătorie, sau să se recurgă doar la o ceremonie civilă, decât să-i implice într-o căsătorie bisericească fără ca aceștia să înțeleagă, sau fără să-i accepte adevăratul sens.
Această întrebare se ridică, în particular, în privința căsătoriilor „mixte".
JOHN MEYENDORFF
Căsătoria - perspectiva ortodoxă, Editura Renasterea&Editura Patmos