Învățături Ortodoxe


Slujba Sfintei Căsătorii este constituită din două părți și, inițial, aceste două părți erau săvârșite separat. Prima parte este slujba Logodnei, iar a doua este slujba Căsătoriei, punerea cununiilor pe capul mirelui și al miresei, în țările ortodoxe, în vechime, logodna era asumată cu sinceritate, după multă reflecție, atunci când cei doi se hotărau să se căsătorească. Nu era o tentativă, ci se bucura de cinste și de caracterul de lege morală, așa cum căsătoria era constrângătoare din punct de vedere sacramental și juridic. Prin urmare, săvârșirea Logodnei avea o semnificație deosebit de sinceră, de importantă.

Se săvârșea, de obicei, cu un an înainte de nuntă, și aceasta explică de ce la începutul slujbei Căsătoriei cei doi sunt întrebați dacă sunt hotărâți să se căsătorească unul cu celălalt (Autorul face referiri la ritualul slujbei Sfintei Cununii din Biserica Ortodoxă Rusă). Aceasta explică, de asemenea, faptul că, în zilele noastre, de vreme ce slujba Logodnei este de obicei săvârșită înaintea slujbei Căsătoriei, întrebările sunt mutate la începutul rânduielii. Incercați să vă zugrăviți în minte momentul în care vin mirii la biserică. In Rusia - în lumea ortodoxă, de fapt - se obișnuia ca în acea zi mirele să nu se întâlnească până la slujbă cu mireasa, petrecând ceasurile premergătoare săvârșirii Sfintei Cununii pregătindu-se duhovnicește prin rugăciune, fiind gata să se unească unul cu celălalt din punct de vedere sacramental. Erau întâmpinați de corul bisericii și apoi, asemănător cu ceea ce se întâmplă în zilele noastre, erau întrebați: „De bunăvoie și neconstrâns/ă de nimeni și cu o dorință neclintită dorești să o iei de soție/să îl iei de soț pe această femeie/ pe acest bărbat pe care o vezi/îl vezi înaintea ta? Nu te-ai făgăduit unei alte femei/unui alt bărbat?".

După ce mirii răspund, preotul îi binecuvântează cu o candelă fie în tăcere, fie (așa cum se face în anumite Biserici, parohii) rostind cuvintele: „Așa să lumineze lumina voastră înaintea oamenilor, așa încât să vadă faptele voastre cele bune și să slăvească pe Tatăl vostru Cel din ceruri". Apoi zice: „Binecuvântat este Dumnezeul nostru...".
„Binecuvântat este Dumnezeul nostru..." fiindcă tot ceea ce se face atunci și roadă acestei lucrări este zidirea treptată, progresivă și uneori dureroasă a unei chilii în împărăția lui Dumnezeu: mirele, mireasa si Dumnezeu pun împreună temelia cetății lui Dumnezeu într-o lume care a încetat să mai fie locul în care Dumnezeu sălășluiește, împărăția lui Dumnezeu în sens deplin.

Urmează o ectenie. Vreau să subliniez câteva aspecte legate de această ectenie, lăsând la o parte celelalte (rugăciunile pentru mire și mireasă, ca Domnul să trimită asupra lor iubire desăvârșită, pace și ajutorul Său). Ceea ce tocmai am spus despre zidirea împărăției este îndeajuns pentru a înțelege cam de ce fel de ajutor avem nevoie; este ceva mai presus de relațiile interumane. Este ceva mai măreț decât o familie păgână, oricât de fericită ar fi aceasta. Mirii sunt chemați să zidească împărăția lui Dumnezeu în mijlocul lor, chiar ei, uniți prin iubirea pe care o au unul pentru celălalt și pentru Dumnezeu.

Poate că aici e de folos să remarc faptul că atunci când Dumnezeu vorbește despre iubire, despre a iubi, El nu folosește un limbaj sentimental. Când în Evanghelie spune: „Cine mă va iubi va împlini poruncile Mele", El nu face referire la o stare emoțională. El vorbește despre o fidelitate, o credincioșie sinceră, hotărâtă, o stare de recunoștință pentru ceea ce este Dumnezeu, o venerare a Sa care duce la o viață trăită conform standardelor lui Dumnezeu și care sunt atât de străine lumii în care păcatul și răul au biruit. Ne rugăm pentru miri ca să primească pace de la Dumnezeu și, din nou, nu este vorba de amnistia care există între noi până în clipa în care se iscă o ceartă sau se ivește o dificultate, ci e vorba de acea pace pe care numai Dumnezeu o poate dărui și pe care nimic altceva nu o poate înlătura, o pace care înseamnă că omul este împăcat cu Dumnezeu, împăcat cu propria conștiință și, drept consecință, împăcat cu oamenii și cu tot ceea ce i se întâmplă. Și ne rugăm pentru această iubire desăvârșită...

Filosoful rus Nikolai Feodorov a spus: „Sfânta Treime este programul social al creștinătății". Sfânta Treime este singura imagine a iubirii desăvârșite și, conform cu această imagine, trebuie să fie făurită iubirea. Este o iubire în care se dăruiește totul, totul este primit și, în același timp, ea se află în centrul dorinței, disponibilității de a te jertfi deplin, care este rădăcina unei relații. In Noul Testament, vedem că Fiul lui Dumnezeu este și Mielul lui Dumnezeu ucis sub privirea tuturor lumilor. Pare a fi foarte ușor de dăruit; pare a fi foarte ușor de primit, dar nu este întotdeauna așa. Sfântul Pavel a remarcat deja că a da este mai ușor decât a primi; pentru a primi cu bucurie deplină, pentru a primi cu veselia smereniei este nevoie de o încredințare absolută că ești iubit. Omul nu primește cu bucurie, cu inimă deschisă, cu recunoștință netulburată ceva de la cineva de a cărui iubire nu este pe deplin încredințat. Un dar este primit numai în măsura în care exprimă iubirea celeilalte persoane, a celui ce-l oferă. Pe de altă parte, a da nu este așa de ușor precum ne închipuim.

Îmi amintesc de un cuplu care m-a rugat să vin la ei acasă și să le rezolv problema căsătoriei lor. Am descoperit că soția era cu totul anihilată, redusă la nimic de atitudinea soțului, care dăruia neîncetat. El dădea, iar ea, la început, primea cu bucurie, fiindcă tot ceea ce dădea el era o expresie a iubirii sale. Apoi a încercat să-i dăruiască și lui ceva și a descoperit că el nu voia să primească nimic; voia numai să dea. S-a simțit respinsă. A simțit că nu poate răspunde prin fapte de iubire la faptele de iubire din postura de primitor în care se afla. Treptat, treptat, a început să creadă că nu era nimic pe care putea să-l dea, nici măcar în propria persoană, soțului său. Așa cum mi-a spus ea însăși, simțea că nu era decât un gol în care soțul vărsa daruri. Toate darurile erau expresii ale iubirii lui, și totuși această iubire, acest refuz de a primi, refuz de a fi deschis și de a nu fi dependent de iubirea soției, le distrugea relația. Ea simțea că nu există, că nu mai are nici o valoare. Soția era un spațiu gol, un vid.
Prin urmare, este important să înțelegem că, într-o relație, dăruirea trebuie să fie făcută cu dreaptă socoteală, cu iubire, dar mai trebuie să fie, în același timp, o atitudine de deschidere care să îngăduie faptul de a primi, a primi cu aceeași bucurie cu care dăm, cu aceeași bucurie pe care ar trebui să o avem atunci când dăruim. Dar mai era ceva în relația lor, o latură negativă ce le pustia relația. El își iubea soția cu toată puterea sa, din tot sufletul și cugetul său și credea că fiecare relație, fiecare persoană, fiecare interes, fiecare obiect pe care ea acum îl/o cunoștea sau avea în posesie înainte ca ei sa se fi cunoscut sau care încă exista în viața ei, ceva ce nu era exclusiv o expresie a relației lor, era distructiv pentru această relație și i-a cerut să se despartă de toți prietenii pe care îi avea și pe care nu îi aveau în comun, fiindcă ea existase pentru ei înainte de a exista pentru el.

I-a cerut să se despartă de toate obiectele, de toate cărțile pe care le avusese înainte de a se întâlni, fiindcă erau o mărturie a faptului că ea existase și avusese o viață din care el nu făcuse parte. Și aici, din nou, s-a simțit nimicită, fiindcă întregul său trecut, tot ceea ce o constituia, era respins, negat, trebuia să fie cu totul anihilat, transformat în nimic.

Sunt oameni care vor să fie mereu cel ce dă. Oameni care doresc ca viața să fie limitată la relația lor și ca nimic să nu existe fie înainte să se fi întâlnit cu partenerul lor de viață, fie în jurul vieții lor comune. Și este important pentru amândoi nu doar să poată da și să poată primi, ci și să accepte cu smerenie, cu uimire și lărgime de inimă existența unei întregi lumi de experiență, de relații, de lucruri și de persoane în viața persoanei iubite, să le accepte și să le iubească, să-i integreze prin iubire în propria viață, să ia parte la ele. Dar pentru aceasta e nevoie de capacitatea de a renunța: a renunța să mai fii singurul, unicul și absolutul centru, înseamnă, în cele din urmă, să accepți neființa, inexistența în trecutul persoanei iubite sau în anumite relații a iubirii familiale sau prietenești, un fel de nimicire de sine, să accepți să faci un pas în afară și să nu mai exiști deloc pentru ca persoana iubită să continue să aibă o viață deplină, fără ca o parte din ea să fie schilodită sau nimicită de viața cea nouă. Și aceasta este, probabil, cea mai grea situație cu care se confruntă oamenii în timpul vieții. Și acesta este unul dintre lucrurile care se încadrează în cuvintele lui Hristos, cum că nimeni nu are o iubire mai mare decât cel care este gata să-și pună viața pentru aproapele său, să-și dea viața, să renunțe la viața sa.

În ectenia următoare cerem Domnului să-i binecuvânteze „în deplină înțelegere și în credință tare". Iar această deplină înțelegere este posibilă numai dacă triumfă condițiile pe care le-am enumerat mai devreme: dragoste desăvârșită, pașnică și ajutor de la Dumnezeu, fiindcă această înțelegere reciprocă trebuie să includă tot ce a fost, ce este și ce va fi. Când citim aceste cuvinte, ne gândim imediat la o credință viguroasă în Dumnezeu; Dumnezeu este piatra de temelie a cetății, indiferent dacă această cetate este familia sau cetatea lui Dumnezeu. Dar mai există o necesitate, o nevoie de credință neclintită reciprocă. Credința înseamnă certitudine, certitudinea că lucrurile care păreau să fie acolo, care păreau vizibile, tangibile, perceptibile, dar care au dispărut din raza privirii noastre, sunt încă acolo. Credința este necesară în iubire, este necesară în chipul în care o relație ființează, se ofilește și învie. Sunt clipe în viață în care anumite aspecte ale unei relații pur și simplu au dispărut. In anumite momente trebuie să avem o anumită certitudine în privința nevăzutului, nu îndoială; să fim siguri că el este de față. Acest aspect este exprimat într-o rugăciune din slujbă, în care este menționat fiul risipitor. Vom ajunge imediat și la aceasta. De asemenea, Ii cerem Domnului să-i binecuvânteze cu o „viață și petrecere fără prihană... nuntă cinstită, viață neîntinată... ca să fie izbăviți ei de tot necazul, mânia și nevoia", ca să fie binecuvântați cu copii, [ne rugăm lui Dumnezeu] ca să le împlinească toate cererile care le sunt spre mântuire. Apoi urmează două rugăciuni de mare importanță. Intr-una dintre ele, preotul spune:

Dumnezeule cel veșnic, Care pe cele despărțite le aduni întru unire și ai pus dragostea legătură neîntreruptă; Cel ce ai binecuvântat pe Isaac și pe Rebeca și i-ai arătat pe ei moștenitori făgăduinței Tale; însuți binecuvântează și pe robii Tăi aceștia.

„Care pe cele despărțite le aduni întru unire." De la căderea lui Adam și a Evei în păcat, ne naștem separați unul de celălalt. Singura putere care ne sudează întru înțelegere este iubirea, dar nu iubirea omenească. Și iubirea între oameni, într-adevăr, dar o iubire plina și împlinită de iubirea dumnezeiască - un grad de iubire, o calitate a iubirii, o măreție și frumusețe a iubirii care sunt dincolo de nivelul la care poate omul ajunge o iubire care este evlavie, o iubire care este credincioșie și curăție. Cei care erau odinioară despărțiți sunt acum uniți prin acest miracol al iubirii omenești, iar ei se îndreaptă către Dumnezeu de la prima binecuvântare cu nădejdea că iubirea dumnezeiască va revărsată asupra lor ca o putere și o înnoire. Imi vin în minte cuvintele Sfântului Maxim Mărturisitorul despre întrupare:

La întrupare, firea omenească a fost îmbibată cu dumnezeire așa cum o sabie ce se bagă în foc devine ea însăși foc, astfel că poți atunci să tai cu foc și să arzi cu fier.
Pentru aceasta ne rugăm, pentru ca în unirea lor iubirea dumnezeiască să stăpânească în iubirea omenească, iar astfel tot ce este fragilitate, tot ceea ce este nedesăvârșit să fie nimicit și ca tot ceea ce este omenesc să ajungă la statura celor dumnezeiești.

MITROPOLITUL ANTONIE DE SUROJ
ASCEZA și CĂSĂTORIA, EDITURA DOXOLOGIA

Creștin Ortodox